Hai, sa ne-mpletim in cuvintele trupului

Hai, sa ne-mpletim in cuvintele trupului
Pana devenim o singura respiratie,
Sa ne-nvelim unul cu celalalt
Pana ardem in linistea cerului,
Sa ne contopim in marea desfatarilor,
Pana glasul inimilor devine un singur strigat de lumina.
Intr-o lume nestatornica , fara puls
Sa fim traire,puls si gandire.
Patrunde iubirea si lasa-te patruns de ea,
Ca-ntr-un adanc al fiintei,
Univers intim colorat de senzatii,
Insufleteste verbul si lasa-te insifletit
Pana ‘a fi” devine miscare-n etern.
Hai, sa ne-mpletim energiile,
Un singur far calauzind lumina sufletelor.
Imbratiseaza-ma…
Si universul se va desface-n fiecare particula a trupurilor,
Hraneste-ma cu hrana gurii tale,
Adapa-mi setea cu setea dorintei tale.
Pe talpa trairii forma gandului,
In palme samanta adevarului..
Hai, sa scriem cu buricele dragostei
Povestea unui “noi” fara sfarsit…

[Ema Sisu]

Nedespărțiți

Tu ești un zid, eu, piatră de-ncercare
În care oricât ai lovi nu o strivești,
Tu te înalți vrând să te pierzi în zare,
Dar te întorci la Noi să mă iubești!

Tu ești izvor, eu susur ce te-alintă
Când vuietul furtunilor te-ating,
Tu te strecori prin iarba verde frântă,
Eu te-nsoțesc pe adieri de vânt!

Tu ești apusul furat de înserare,
Eu, însăși înserarea ce-o dorești,
Ne leagă un ocean iubit de-o mare
Și nopțile cu străluciri cerești!

Tu ești un dor cutreierând văzduhul
Tot cautându-mă prin florile de câmp,
Eu, visul tău care sfidează timpul,
De-a mă găsi și-a mă iubi, curând!

Tu ești vârtej ce umblă-n disperare
De mână să mă iei și să fugim,
Eu sunt dorința și clipa de răbdare,
De mână, amândoi să-mbătrânim!

[Lili Șipoteanu]

Privirea ta

Sufletul meu s-a împărțit în două
Când ai plecat, târziu, pe drum de seară,
O parte-ai luat-o pe calea ta cea nouă,
O alta mai continuă să doară.

Dar mi-ai lăsat atunci când ai plecat
Eterne amintiri, cât pentr-o viață,
Când cerul meu era înseninat
De ochii tăi, în fiecare dimineață.

Mai simt aievea blândețea lor și-acum
Desprinsă parcă din frumoasele povești,
Cum te vedeam la început de drum
Când eu credeam c-o zână tu îmi ești.

Dar magică era a ta privire,
Intreaga ta făptură o splendoare
Si nu-mi doream decât într-o clipire
Să-ți simt etern-a pleoapelor savoare.

Le sărutam pe amândouă cu căința
Sărutului depus pe o icoană,
Dar din păcate mi-a lipsit voința
Si am simțit a dragostei prigoană.

Căci n-am știut iubi la vremea aceea
Si n-am știut-o poate niciodată,
Ferice-n lume, Doamne, de acela
Ce-a cunoscut iubirea-adevărată.

[Căprar Florin]

De-atatea ori am imbracat camasa noptii

De-atatea ori am imbracat camasa noptii
Si m-am incheiat cu nasturii singuratatii,
Trup incorsetat de-ndoieli si temeri,
De gemete asurzitoare,
Zvacnind in focul patimii,
Cautand in neant raspunsuri si chemari..
Si i-am dat neantului numele tau,
Pana cand a luat forma trupului meu.
Te-am strans in mine ca-ntr-un intreg al firii,
Ca-ntr-o menghina a asteptarilor..
Din vazduhul plin de dor a cazut o pana,
O frantura de aripa prinsa pe portativul gandului,
Ea-mi coloreaza speranta si visul,
Contureaza zborul catre noi..
Mesajul viului , scrisoarea cu timbrul iubirii..
Postasul launtric mi-a adus vestea cea buna,
Din tumult s-a facut lumina
Din ceata, raze de credinta…
O! flacara ce-mi mistui cugetul,
Tesand in juru-mi scantei de dragoste…
Ma dezbrac de noapte si-mi pun camasa trairii…
Diafana ca atingerea eternitatii…
Te-astept cu trupul dezgolit de umbra desertaciunii,
Te-astept sa ma-mbraci cu certitudinea trupului tau..
Sa-ti simt caldura imbratisarii,
Aroma sarutului daltuit in stanca cuvintelor…
Sa ma acoperi cu aripa dorintei tale
Si sa-mi creasca aripi pana-n cerul fiintei tale..
Sa zburam deasupra norilor,
Deasupra gandurilor pustii..
Sa ne-asezam pe soclul dragostei
Sa construim un sfinx cu privirea-n noi…

[Ema Sisu]

E toamnă între noi

E toamnă între noi, ce martor sfânt!
Să ne-adunăm iubirile flămânde,
Nimic să nu se piardă din cuvânt,
Când te chem, de unde ești, răspunde!

Nicicând n-ai dreptul de a mă uita,
Iubește-mă tăcut și fără frică,
Păstrează-mă în amintirea ta
Precum copacul frunza care pică…

Sărută-mi fruntea arsă de pojar
Și sufletul din care curge miere,
E toamnă între noi și nu-n zadar,
Să ne iubim până la Înviere…

[Nicolae Nicoară-Horia]

Lacrima timpului

Te simt acum in umbra noptii
ce dispare fara stire in mare,
sau te simt in sunetul timpului
ce intoarcere pentru noi n-are
dar il vreau a ramane in suflet
inchis fara de vreo alta alinare.

Te simt in spatiile din mine
ca pe ceva magic si ireal,
acolo nestingherit in ganduri
cu parfumul pielii tale floreal,
penetrandu-mi fiecare minut
ca picatura ce sapa adanc,real.

Te simt in emotia de fiecare zi
si in lacrima ce inima mangaia,
cu surasul cald ce ma harazi
pentru ca visele a-mi acompania
pe sunetul muzicii divine ce era
lacrima timpului, pe fata mea.

[Nicola Popescu]

Eu peste zi, tu peste noapte

Greșesc adeseori adresa
Te caut sub un cer în care,
Nici teatrul nu-și mai știe piesa
Actorul la final, nu moare.

Ci farmă negrele accente
În miliarde de rubine
Și-apoi, aprinde iarăși cerul
De stele și de dor de tine …

Greșesc adeseori, vechi, timpul
Te caut altei ore, parte
Și stăm sub Palma Sa cu schimbul
Eu peste zi, tu peste noapte

Când pasul meu o urmă calcă
Destin de veche amintire,
Tu sub o umbră grea stai, parcă,
Eu… sub Lumina cea subțire;

Hotar, hotar din mii de stele
Aș încălca de-aș ști cum trece
Spre mine cald-a ta simțire
Spre tine unda mea cea rece

Si de te – ating, să nu te doară-
ahhh, cât mi-e dor sa fim așa!
Azi nu mai știu a câta oară,
Greșesc….Greșesc adresa ta…

Intinși sub salcia purei ape
(Ca undeva…cândva, mai știi?)
În zile când Iubirea noastră
Făcea să-ți spun copilării,

Uneam cu trupuri vii, vechi timpul
Acum… ești altei ore parte
Și stăm sub Palma Sa cu schimbul:
Eu peste zi, tu peste noapte…

[Shanti Nilaya]

Femeia

Eu văd poezia ca pe o femeie
zămislită din dorinţa şi dragostea
celui ce o compune.
Îi transmite trăiri,
sentimente,
înveşmântând-o în metaforele sufletului.
Uneori este ca o adolescentă rebelă.
Dansează desculţă în miez de noapte
prin iarba cu rouă,
face să vibreze inimi în versu-i liber
şi respiră tinereţe.
Alteori, o doamnă
frumoasă,
misterioasă,
admirată de critici.
Îi aşează cunună de lauri,
punând-o să defileze
prin suflete.
Dar poate fi o oarecare.
Trece prin inimi,
lasă linişti sau nelinişti
durere sau bucurie
şi mult dor.
Bărbatul este cititorul.
O descoperă,
o simte,
o iubeşte.
Dar fiecare o vede în felul său
chiar dacă e aceeaşi femeie
sau poezie!

[Angelina Nădejde]

Petala tristetii

Am îmbrăcat rochia cu flori închise
Pe o petală de tristeţe,
Alunec din nou mistuită mărunt
Mă pierd încet…pe potecile nopţii.

Strigătul tăcut îmi curge inutil
Vântul viclean îmi suge sufletul
Amintirile au umbrele lungi
Şi mă ating cu durere pe ploapele mele.

Sufocată de viaţă, mă pierd încet
În acest univers,rătăcind mereu
În singurătate mea…mă arunc
Cu durere în braţele neantului.

Şterg din memorie gânduri şi dorinţi
Sunt secretul de tăcere al cuvintelor mele
Pe această cale care nu duce nicăieri
Picioarele mele nu vor să se oprească.

Privirea mea nu mai vede nimic…dar
Acolo, la capătul drumului,la orizont
Apare, slab, o licărire de speranţa
Aş vrea să trăiesc, vreau să iubesc.

[Teodora Popescu]

Da…

Da, m-am dus pe strazile de care imi scrii tu…
E o jale de toamna pe-acolo…
Pe la spital, la cazarma, e trist, cad frunze…
La tribunal a fost un proces interesant.

Oh, intr-o librarie au zburat cateva frunze uscate…
E toamna, as vrea sa scriu versuri…

La gradina publica, un alcoolic francez
Se uita zambind la un strat de pansele.
La pavilionul muzicii era un corb
L-am intrebat de tine si nu mi-a raspuns nimic.

E toamna… cu totii se grabesc, dar e atat de pustiu…

Da, orasul isi aduce balanta comerciala,
E putin mai trist, fiindca e toamna…
Eu inca nu mi-am gasit nimic…
Iti voi scrie mai pe larg alta data…

[George Bacovia]