Te rog

1

Ți-am strâns copile zece ouă
Și te aștept cu dor să vii,
Aș veni eu dar mi-este teamă c-o să plouă,
O să mă doară iar piciorul și n-o să pot veni.

Te rog să-mi spui când să te-aștept,
Să-ți pregătesc ceva ca să mănânci,
De ieri simt o durere surdă-n piept,
Dar dacă vii, îmi trece, să nu plângi.

Te-aștept copile să cosim pe lângă casă
Că au crescut înalți ciulini în grădină,
Eu nu am bani să chem. pe cineva la coasă
A-ntarziat poștașul cu pensia de-o luna.

Mi-ai spus că ai să vii duminica trecută
Dar n-ai venit copile ,ce-ai pățit ?
Te-ai supărat că ți-am trimis făina necernuta ?
Dar iartă-mă copile că sita mea a ruginit.

Sau poate ai prea multe griji colipe,
Mi-ai scris ce grea e viața la oraș,
Dar vino Ionica, mai am puține zile
Și-aș vrea să-ți spun măcar un bun rămas.

Și să te rog să mă îngropi în cimitirul de pe deal,
Nu-ți face griji de bani de parastas,
Ți i-am lăsat lângă icoana de la geam
Pe care-am plâns în fiecare ceas.

[Dorin Dumitriu]

Anunțuri

Cand timpul plânge între noi

1

De unde-mi vii, din care vremi uitate,
Și din ce timp, din care depărtări?
De ce-amăgești azi gânduri vinovate
Cu un surâs și râuri de uitări?

Unde te duci, când nu mai știu de tine?
Ce brațe te cuprind cu tainic dor?
Ce buze cer sărutul tău, și-n cine
Suflarea ta se schimbă în fior?

Pe care drum te pierzi, când noaptea vine?
În mângâierea cui te mai alinți?
Ce stele-ți ard în ochi, când uiți de tine
Iar buze, trup și șoapte-ți sunt fierbinți?

Care e gustul sărutării tale,
Cât e de tandră-mbrățișarea ta,
Nicicând nu voi afla! Și-ți dau petale
Din flori cu nume trist: nu mă uita…

Privesc la chipul tău, mereu un zâmbet,
Mă doare visul ce-a-nflorit târziu
Și-o lacrimă îmi picură în suflet
Din tot ce-am fost și nu mai știu să fiu.

Se stinge-n trup o flacără aprinsă
Prin ochii tăi frumoși, în ochii-mi goi,
Și-aud tăcerea ta, o floare ninsă
A timpului ce plânge între noi.

[Marian Burtoi]

O floare mi-e dragă, dar zău zău nu știu care

1

O floare mi-e dragă, dar zău zău nu știu care
Și tare-s mâhnit.
O inimă caut mereu în oricare
Boboc înflorit.

Miroase a floare amurgul și cântă
O privighetoare.
O inimă caut ce tristă frământă,
Ca mine, o visare.

O pasăre cântă – și-aceste fioruri
Le știu cum se cheamă;
La fel amândoi suntem: teamă și doruri.
Și doruri și teamă.

[Heinrich Heine]

Avea în ea un nu știu ce

1

Avea în ea un nu știu ce,
Mereu severă și semeață.
Eram în stare de orice,
O urmăream de la distanță.

Când va ieși – precis știam –
Cu umbra ei pâlpâitoare.
Și ca un hoț mă furișăm
În urma ei, în taină mare.

Electricele lumânări
Păreau bolnave felinare.
Iar eu le închinam cântări,
Când el o aștepta în cale.

Cănd presimțeam în jur ceva
Și tresăream din vis deodată,
În bezna ei mă ascundea
Întunecata, oarbă poartă.

Stăteam, de nimenea zărit,
Profilul lui vulgar privindu-i
Și blana ei ca de argint,
Și buzele ceva șoptindu-i.

[Aleksandr Blok]

Izvor de cuvant

1

Vin cântăreţii…
Întâmpina-i tu cititorule
Pe trimişii palizi ai cuvântului
Ce lasă visele să-ţi vorbească.

Un poet deschide izvoare de cuvinte
Şi apoi rănile sufletului trec în miracol
Călătoresc prin inimile voastre
Unde găsesc sensibilitate şi frumuseţe.

Călătoresc şi adorm printre flori
Visele vă vor fi binecuvântări
Cu al lor parfum de vers
În orele voastre de linişte.

Navighează prin sângele tău fierbinte
Ar vrea să vă spună multe…
Dar se sperie uneori de stelele reci
De şoaptele eternităţii şi colbul lumii efemer.

Ca un fluture poate cânta pianissimo
Aşa de moale şi cu articulaţii …
Ca nici un alt pianist…
O muzică auzită numai de el.

[Teodora Popescu]

Aripe de fulger

1

Aripe de fulger
Văzduhul îl străbat,
Cu ochii tăi de înger
Pe-ai mei i-ai luminat.

Tu îmi redai clipiri
Și vieții mele viață,
De stele străluciri –
O, dragoste nesață!

Cu mâini atât de fine
Pe-obraz tu mă mângâi,
O viață lângă mine
Aș vrea ca să rămâi.

Să-mi dai să gust amorul
Ce-l porți pe-a tale buze,
Cu un sărut, fiorul,
Că-l simt, el să mă scuze!

Cu aripe de fulger
Spre tine să mă-ndrept,
Tu să îmi cazi din Cer,
Eu să te prind la piept.

[Răzvan Isac]

Dac-am uitat, iubito, cum te cheama

1

Dac-am uitat, iubito, cum te cheama
Si cum se face ziua-n ochi tai,
Ascunde-ti visul plin de vanatai,
Si nu-mi lua uitarile in seama.

Prea mult colind pe-ntortocheate cai
Si prea putin e loc sa-mi fie teama,
Ca daca mortii eu i-as spune „Ia-ma!”
Tu i-ai zvanta si umbra in batai.

Dar nu incerc aceasta nici in gluma
Ci doar ma-ntorc la tine si te rog…
Primeste-ma, si iarta-ma si du-ma
Din partea ratacitilor zalog
La carnea ta de soare si de huma,
Pe instelatul cerului polog.

[George Ţărnea]

Venere şi Madonă

1

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,
Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o suntă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece
Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sunt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

Plângi, copilă? – C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mâine, şi-i întreb de poţi ierta.

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti suntă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

[Mihai Eminescu]